Murise ingerul,
dar nu l-am putut tine in brate,
se facuse de apa si mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
si mi-a spalat picioarele
cele cu care alerg,
cu felul lui de a se duce
si de a ma lasa singur
si in vesnica alergare.
Nichita Stanescu
Suflete tanar
privind spre apus,
alaturi de flori albe rasarind
din pamantul in care te-ai intors:
ai plecat fara cuvinte,
refuzand sa astepti primavara
sa razi cu ochii aprinsi
de soarele ei,
sa lepezi omatul iernii
pe care as fi vrut-o altfel.
Ti-am sorbit sangele-
era fara gust;
spunea povestea ta,
poveste de om fara viitor,
de om prea devreme bolnav
si care trebuie sa plece.
Am tacut, nestiind
sa-i descifrez povestea.
Cuvantul frant nu m-a ajuns
decat prea tarziu,
cand sangele tau se oprise
si incetase sa-ti oboseasca
trupul decompus
de durerea plecarii.
Sorb cu sete parfum de tamaie
de pe Muntele Sfant.
Iti caut chipul in fumul
ce in mici rotocoale
se inalta din negrul rosiatic
al focului ce se stinge.
Ar trebui sa te las
sa odihnesti in pace.
Ma chinuie insa un gand:
trupul moale, muribund,
ce gandea oare
cand i-a plecat duhul?
L-am gasit pe Dumnezeu:
in fum tamaios,
in crucea Rastignirii,
in mormant strain,
in trup fara de duh
si duh fara de trup,
in omul plecat.Amin.
Ardea tamaia
cu flacara mocnita.
Te-am simtit atunci aproape
incercand zadarnic sa te faci vazut din nimic;
parca-mi suflai in ureche
si sopteai ceva - de ne-nteles.
Incercand sa-ti descifrez soapta
am uitat sa suflu-n tamaie - s-a stins
iar tu te-ai dus.
mai pot adauga ceva? poate doar ca... sunt printre putinii care intelege ce e scris mai sus... si vede sentimentele... durerea... si intamplarile.
