Autor: Ioana M.

Eram copil...

Eram copil. Nu stiam de ce ma aflam acolo. Nu aveam pe cine sa întreb, caci singurele fiinte pe care le vazusem vreodata erau doar pasarile, gâzele, si animalele mici care veneau în apropierea templului. Iar acestea îmi raspunsesera ca asa era ordinea naturala a lumii. În fiecare dimineata deschideam ochii, în lumina proaspata a rasaritului, ascultând sunetele padurii… susurul apelor, fosnetul frunzelor, zumzetul gâzelor… iar deasupra mea se arcuiau coloanele înalte, albe, ale templului, pe care se încolacisera vrejuri înflorite, parfumate. Ma ridicam de pe lespedea alba, racoroasa, si coboram treptele ciobite, vechi de la începutul universului, calcând apoi iarba verde, moale, simtind picaturile limpezi de roua. Apa din izvor era mereu curata, rece, si prin ea vedeam pietrele si pestii aurii ce sagetau valurile. Ma cufundam cu totul în apa, si ma avântam pe urmele pestilor aurii, imitându-le miscarile, si jucându-ma cu ei, iar când voiam sa ies, întregul lor alai ma însotea pâna aproape de mal. O privighetoare ma învatase sa cânt la lira. Stateam linistita pe trepte, atingând corzile, iar pasarile ciripeau vesele, pe crengile copacilor înalti, înfrunziti. În poienita fluturii viu colorati tremurau pe câte un fir de iarba ce se încovoia sub splendida-i povara. Fructele grele ce apasau ramurile pomilor era doar pentru mine, la fel ca si mierea dulce de pe staminele florilor. Cât era ziua de lunga, alergam dupa fluturi, rugându-i sa ma duca în locuri noi, întindeam bratul si asteptam ca vreo pasare sa se aseze pe umarul meu. Iar când oboseam, dupa joaca sau alergat, mergeam la umbra, sub arcadele templului alb, urias, unde adierea racoroasa purta mireasma trandafirilor. Seara, când cerul se înrosea, iar primele stele apareau tremurând, gâzele plecau, si zgomotele padurii se stingeau treptat. De multe ori ramâneam pe trepte, sau pe terasa, privind cerul, din ce în ce mai luminos, acoperit de stele, si ascultând vântul. Salutam luna argintie, aruncându-i din când în când câte o floare. Si adormeam pe lespezile albe, sub vestmântul moale, matasos. Asa se curgea viata mea si nimic nu a tulburat-o vreodata. Fiecare noua zi era o încântare. Dar într-o seara, cugetând la ziua ce trecuse, nu am mai simtit acea fericire blânda. Ceva în sufletul meu cauta altceva, alte poieni si alte paduri. Am adormit ca si alta data, pe când vântul parfumat rostogolea pe trepte frunzele cazute. Iar anii treceau. Când l-am vazut prima data, nu am stiut ce era. Nu avea chipul meu, era mai înalt si expresia de pe fata sa îmi era necunoscuta. Apoi am înteles. Fara cuvinte, privindu-i aripile negre înaltate, fara a binecuvânta, citind în ochii negri ce luceau, am stiut. Pasarile taceau, iar soarele pe cer parca împietrise. Zumzetul gâzelor se stinsese când el venise, fara umbra, si cu un zâmbet neînteles pe buze. Am sovait câteva clipe. Da, stiam cine era, fara sa îl cunosc, dar desi as fi vrut sa ma ascund dupa o coloana, am ramas în poiana, nemiscata. Si adierea s-a pierdut. Nimic nu a mai miscat, doar aripile negre fâlfâiau usor, fara umbra. Tacut, s-a apropiat de mine si mi-a luat lira. Am lasat-o din mâna încet… iar el s-a asezat pe trepte, unde statusem si eu în alte zile, si a început sa cânte. Dar nu era cântecul privighetorii, nu era glasul naturii atât de cunoscute mie. Era un cântec de pe alta lume, care m-a înfricosat. Fereste-te, îmi strigau gâzele din iarba, mute, pasarile ce se îndepartasera… sa ma feresc, de ce? „Îti place?", m-a întrebat, punând jos lira. Am sovait. Nu mai auzisem un asemenea glas niciodata. Dar cântecul lui, desi atât de diferit, era ca o vraja. Pe cer aparusera nori cenusii… pe cerul întotdeauna senin. „Îti place?", a repetat, rabdator. „… nu stiu.", am raspuns, tresarind când un fulger a brazdat norii, si un tunet s-a auzit atât de departe, totusi mult prea aproape. Nu stiam ce era aceea furtuna. Iar norii grei venisera deodata, aparuti de niciunde. Priveam necunoscutul, noul, întunericul, dar pentru ca era pentru prima data ca traiam asa ceva, nu întelegeam decât vag ce ar fi trebuit sa fac, sau ce simteam. S-a apropiat de pârâu, si s-a aplecat asupra apei. Întorcându-se spre mine, mi-a facut semn cu mâna sa vin si eu. Nu i se oglindea chipul, tot ce am vazut a fost imaginea mea reflectata, asa cum o vazusem de mii de ori înainte, cu pletele castanii cazând pe umeri. Apa s-a tulburat, împrumutând nuanta cenusie a cerului. Stateam în genunchi, înclinata, tremurând. Strainul avea ceva fascinant în însasi fiinta lui. Niciodata nu ma gândisem ca va apare cineva sa îmi spuna ce sa fac, iar în acele clipe ascultam de el. „E tot ce stii.", mi-a spus. Avea dreptate. Nu a fost nevoie sa raspund. Nu era o întrebare. „Ti-ai dorit vreodata mai mult?", a întrebat. Stia. „Da." - sincera, ca si lumea în care traisem atâtia ani. „Cere.", a adaugat. Iar inflexiunile glasului sau promiteau si cereau în acelasi timp. Pasarile, pestii, florile si animalele cu care discutasem pâna atunci nu vorbeau asa. Ce sa cer? Universul meu parea deodata limitat, aveam cheia care ducea spre „altceva", dar nu întelegeam ce putea fi acel „altceva". „Nu.", am raspuns. „Am totul." „Ai totul si nu ai nimic.", a zâmbit el, cu ochii stralucind de întuneric. Si nu erau deloc ca doua stele. Avea darul de a vorbi în asa fel, încât lucrurile sa aiba doua întelesuri, opuse. Iar dreptatea lui…. „Îti pot darui realitatea." „Realitatea?", am întrebat, surprinsa. Voia sa îmi faca un dar…? „Da. Exact asa cum este ea." Fugi, fugi, pleaca, îndeparteaza-te de el! Striga ceva în interiorul meu. Era frig. Nu vrei sa stii, spune-i ca nu vrei asta! Spune-i sa plece de unde a venit, spune-i sa îsi gaseasca o umbra… nu apartine acestui loc…. Mâna incredibil de rece mi-a prins încheietura. Iar ochii i s-au apropiat de ai mei, arzându-i. „Cauta.", a rostit. Am alunecat în ochii lui, descoperind deodata ca nu stiam ce însemna „realitate". Un val ametitor de senzatii confuze, nesigure, de tensiuni, de fulgere, printre care se iveau raze de soare, câmpii întinse pârjolite de soare, ziduri cenusii, rugina, alte fiinte care pareau sa semene cu mine, frunze… spaima, fericire, tristete, pasiune, si nu stiusem ca existau! Speriata, m-am întors, vazându-l din nou. As fi preferat sa fi fost o tufa de trandafiri, un copac, orice, de care sa ma pot agata, dar nu era decât el acolo. Si întreaga lume s-a naruit. Aproape ca am deschis gura, încet, sa neg totul, sa uit, sa refuz darul pe care voia sa mi-l faca, în timp ce universul se învârtea nebuneste, bolnav, ametitor. O clipa doar… atât ar fi fost de ajuns; dar el s-a aplecat mai mult spre mine, si si-a atins buzele de ale mele aproape în acelasi fel în care atingeam un fruct dulce. Nu am mai stiut ce se întâmpla cu mine. Chipul lui, apa, cerul înnorat, apoi padurea, toate alunecasera într-o clipa, rasturnând ordinea lumii. Lesinasem.